Poezia de Sambata (2)

Peste doua zile se implinesc 120 de ani de la moartea “poetului nepereche” Mihai Eminescu, poetul nostru national. Imi amintesc anii de scoala cand ii stiam atatea poezii pe dinafara pentru ca imi placeau poeziile lui, dar si pentru ca muzicalitatea lor imi usura procesul de memorare. Ar fi un pleonasm sa spun ca-mi place Eminescu, versurile lui nu pot decat sa placa … Am ales spre publicare una dintre poeziile mele preferate, care abordeaza “tema vietii ca spectacol” dupa cum spune filozoful si criticul literar Tudor Vianu, dezbatand eterna ( “toate-s vechi si noua toate” ) problema a omului: trecerea nemiloasa a timpului ( “fugit irreparabile tempus” ) si zadarnicia vietii ( “vanitos vanitatum”, vorba Eclesiastului: “o, desertaciune a desertaciunilor ! Totul este desertaciune !” ).

MIHAI EMINESCU ( 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889 ): “Luceafarul poeziei romanesti” s-a nascut la Ipotesti, iar  prima sa poezie cunoscuta este “La mormântul lui Aron Pumnul” publicata in 1866, la moartea profesorului sau din Cernauti, Aron Pumnul. Mihai Eminescu a fost un poet romantic marcat de pesimismul filozofiei lui Arthur Schopenhauer, dar s-a afirmat si ca romancier si jurnalist, scriind pentru renumite publicatii ale vremii precum “Familia”, “Convorbiri literare”, ”Timpul” ( unde a fost si redactor sef ). A fost un membru activ al societatii literare “Junimea”, ai carei lideri ( Petre P.Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi , Titu Maiorescu ) i-au influentat orientarea politica si culturala. A murit intr-un spital din Bucuresti in anul 1889 din motive care nu au fost elucidate nici pana astazi, la doar 39 de ani. In ciuda sfarsitului sau timpuriu, Mihai Eminescu ramane poetul nostru national, de neegalat in acesti 120 de la moartea sa, “parintele limbii romane moderne”, cum il numeste istoricul Nicolae Iorga. Dintre cele mai cunoscute titluri ale sale, amintesc: “Imparat si proletar” – 1874, “Călin (file din poveste)” – 1876, “Lacul” – 1876, “Mai am un singur dor” – 1883, “Doina” – 1884, “Epigonii” – 1884, “Floare albastra” – 1884, “Luceafarul” – 1884, “Sara pe deal” – 1885 si cele 5 “Scrisori” sau romanele “Geniu pustiu” ( neterminat ), “Sarmanul Dionis”, “Cezara”.

“GLOSSA”

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte ? …
Tu aseaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpan-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)