A venit primăvara ( calendaristică, cel puțin ), iar luna martie ne uimește ca de obicei, cu ofrandele-i închinate femeii – soției, mamei, sorei, prietenei, colegei, iubitei, vecinei… Măcar atât, ar spune cele mai cinice dintre noi! Și, ca să le îndulcesc amarul, de multe ori justificat, o să vă propun spre lecturare și desfătare, o frumoasă poezie, “De dragoste” ( cuprinsă în volumul “În dulcele stil clasic” ), a unui mare poet, Nichita Stănescu, a cărui zi de naștere o vom aniversa la sfârșitul lunii, pe 31 martie ( dintr-o fericită întâmplare 
, am dat peste critica acestei poezii, pe un blog drag mie – vă invit să-l… descifrați și voi! ).
NICHITA STĂNESCU ( 1933 – 1983 ): “cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial, prin care logosul limbii române își ia revanșa asupra poeților ei”, după cum spunea Ștefan Augustin Doinaș, Nichita Hristea Stănescu s-a născut la Ploiești, pe 31 martie 1933 și a murit la București, pe 13 decembrie 1983. Reprezentant al poeziei neo-moderniste românești, din anii ’60 și ’70, este considerat de critici precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, drept “un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici.” A studiat la liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești și a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. A lucrat ca redactor la “Gazeta Literară” condusă de Zaharia Stancu, la “Romania Literară”, director Nicolae Breban, iar în 1969, devine redactor-șef al revistei “Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. Printre volumele sale de versuri, se numără “Sensul iubirii” (1960), “O viziune a sentimentelor” (1964), “Necuvintele” (1969), “Starea poeziei” (1975), pentru ultimele trei primind Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, “11 elegii” (1966), “Oul și sfera” (1967), “În dulcele stil clasic” (1970), “Epica Magna” (1978), “Opere imperfecte” (1979) și “Noduri și semne”. Împreună cu Gheorghe Tomozei, a scris versuri și proză poetică pentru copii, pe care le-a publicat în 1980, în volumul “Carte de citire, carte de iubire”. Pentru volumul de eseuri “Cartea de recitire”, obține în anul 1972, Premiul Uniunii Scriitorilor, iar în 1975, i se atribuie Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder”. În 1981, a fost decorat cu ordinul “Meritul Cultural, clasa a II-a” și este ales post-mortem, membru al Academiei Române.
“DE DRAGOSTE”
Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mîna ei luminoasă
demult m-a uitat, -
demult s-a uita şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.
Eu mă înec în lumine
şi scrâşnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură
dar ea ştie că eu nu râd
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasă
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.(1970)
