Poezia de Sambata (60)

Ziua de 15 ianuarie a devenit sinonimă cu Mihai Eminescu ( în cinstea lui – și cu “Ziua Culturii Naționale” ) și mă bucur încă o dată, să-l mai pot reciti și să mă delectez cu muzica și delicatețea versurilor sale… Așa că, sâmbăta aceasta, ne vom opri asupra poeziei “La steaua”, despre care unii ( mai naționaliști ) spun c-ar prefigura teoria relativității – adevărul este că poetul cunoștea ideile vremii sale cu privire la viteza luminii, care poate transforma ( cel puțin, liric ) o stea demult moartă, într-o icoană a iubirii pierdute…

MIHAI EMINESCU ( 15.ianuarie.1850 – 15.iunie.1889 ): “Luceafarul poeziei romanesti” s-a nascut la Ipotesti si prima sa poezie cunoscuta este “La mormantul lui Aron Pumnul”, publicata in 1866, la moartea profesorului sau, din Cernauti. Mihai Eminescu a fost un poet romantic, marcat de pesimismul filozofiei lui Arthur Schopenhauer, dar s-a afirmat si ca romancier si jurnalist, scriind pentru renumite publicatii ale vremii, precum “Familia”, “Convorbiri literare”, “Timpul” ( unde a fost si redactor sef ). A activat in cadrul societatii literare “Junimea”, ai carei lideri ( Petre P. Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi , Titu Maiorescu ) i-au influentat orientarea politica si culturala. A murit intr-un spital din Bucuresti, din motive care nu au fost elucidate pana astazi, la doar 39 de ani. In ciuda sfarsitului sau timpuriu, Mihai Eminescu ramane poetul nostru national, de neegalat in acesti 120 de ani de la moartea sa, “parintele limbii romane moderne”, precum il numeste Nicolae Iorga. Dintre cele mai cunoscute titluri ale sale, amintesc: “Imparat si proletar” – 1874, “Călin (file din poveste)” – 1876, “Lacul” – 1876, “Mai am un singur dor” – 1883, “Doina” – 1884, “Epigonii” – 1884, “Floare albastra” – 1884, “Luceafarul” – 1884, “Sara pe deal” – 1885, cele 5 “Scrisori” si romanele “Sarmanul Dionis”, “Cezara”, “Geniu pustiu” (neterminat).

“LA STEAUA”

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, și nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.

(1886, 1 decembrie)