Nu sunt un fan al facebook-ului (ba, din contră, m-aș hazarda să mărturisesc), dar mi-am amintit acum, la început de 2016 – vreme de analize și evaluări, că, pe la sfârșitul anului trecut, parcă, a circulat pe acolo, o listă în care toată lumea se grăbea să bifeze cât mai multe succese și țeluri atinse, de la copii care au absolvit cu brio, facultatea, până la călătorii prin cine știe ce locuri exotice și exclusiviste sau diete care au provocat pierderea unui surplus de câteva zeci de kilograme… Am înghițit în sec și m-am felicitat încă o dată, că nu am pagină de facebook, pentru că eu n-aș fi putut bifa în anul acela, nici măcar o vacanță la Sinaia, ce să mai vorbim de kilograme în minus sau alte extravaganțe!
Presupunând că și anul acesta, ar fi existat o astfel de listă, probabil m-aș fi aflat într-o ”dilemă” similară, dacă evenimentele petrecute doar în ultimele două luni, în colțul nostru de lume, de la Oslo, la Paris și până la București n-ar fi contribuit (și ele 😉 ) la șlefuirea propriei mele liste de binecuvântări: am bifat zilele de Crăciun, petrecute alături de copiii mei, care n-au murit accidentați prin vreun club; noaptea dintre ani, consumată în doi, alături de soțul meu, care s-a întors teafăr, din fiecare călătorie cu mașina și am bifat și propria-mi viață bine-mersi, după ce am ieșit de atîtea ori, cu prietenele, la o cafea, fără să fim aruncate în aer, de vreun terorist care tocmai se detona…
Bineînțeles că nu am nimic contra celor care se bucură pentru rezultatele propriilor copii sau beneficiază de rodul trudei de peste an, colindând lumea, în lung și-n lat – am ce am cu propria-mi perspectivă asupra listei personale de binecuvîntări, pentru că, în această permanentă trepidație dintre răsărit și apus, mi se întâmplă prea adesea, să pierd direcția pe care am pornit-o cu ceva vreme, în urmă: „harul nu numai de a crede în El, ci şi de a pătimi pentru El” (Filipeni 1:29). Și, într-o lume a „plezirismului” dus la extrem, năpădită de atâția merituoși care le merită pe toate, cât de ușor te poți apropia de pătimire, iar dacă te apropii, cât de mult poți supraviețui?… Cât de mult trebuie, aș răspunde, nu pentru că practic vreun soi de „masochism”, dar am rețeta, „pot totul în Hristos care mă întăreşte” (Filipeni 4:13) și întrezăresc chiar luminița de la capătul tunelului, „premiul chemării cereşti, a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3:14). Mă hazardez încă o dată, să mărturisesc așa, ca la început de an, că merită – asta chiar că merită!
(cumpănirile unei femei din mileniul 3) 